Madalina Burungiu | O speranta pentru ziua de maine

        Abia atunci am început lupta cu adevărat. Nu aveam nici un ban pentru transplant, am căutat să văd cum au procedat ceilalţi şi am prins curaj, mi-am zis că trebuie să se poată, trebuie să fie o soluţie, eu trebuie să fac asta şi nu am voie să renunţ, dar eram foarte îngrijorată, doar de pe net nu poţi să faci rost de toţi banii necesari. Am pus anunţul meu pe toate site-urile care găseam, aşa am început să-mi fac prieteni, care m-au ajutat mult, fără ei eu nu reuşeam. Acei prieteni m-au ajutat să-mi fac un site propriu ( www.burungiu.com), am dorit ca oamenii să vadă povestea mea şi aşa s-a întâmplat... lumea a început să doneze, am fost foarte impresionată de faptul că au donat atâţia oameni necunoscuţi, nici acum nu ştiu cum să le mulţumesc acelora, care au dat din puţinul lor şi mie. Le mulţumesc din toată inima !

        Mai aveam două luni până la plecare şi încă nu aveam toţi banii, dar s-a întâmplat o minune. Asociaţia “Angel” mi-a donat diferenta de bani atât de necesară. Nu mai puteam de fericire, mi s-a îndeplinit visul de a putea merge la Beijing. Acum ştiam că mă aşteaptă un drum greu, plin de necunoscut, îmi era teamă că nu mă voi înţelege cu ei... de transplant şi de multe alte lucruri.

        Pe 9 martie am plecat spre Beijing, cu multă teamă, dar şi cu speranţa că va fi totul bine...am zis: trebuie să fie bine...m-am urcat în avion şi m-am rugat Lui Dumnezeu. Călătoria cu avionul nu a fost prea plăcută, au fost multe turbulenţe. Cu multe emoţii în suflet am ajuns la destinaţie, la orele 9 dimineaţa, ora Beijingului, eram într-o altă lume. Mă aflam la un aeroport imens şi m-a fascinat lumea foarte civilizată. Ne-a aşteptat şoferul Clinicii şi ne-a dus la spital. Spre suprinderea mea, la intrare în spital, am întâlnit un domn din România şi m-am bucurat că pot vorbi româneşte. Am fost întâmpinată de asistentele Clinicii, toate cu zâmbetul pe buze, am completat toate datele mele şi m-au condus în camera mea. A doua zi mi-au luat sânge pentru analize şi au venit medicii să mă vadă. A fost o discuţie mai lungă şi interesantă, pentru că eu nu prea vorbesc engleza, dar m-am înţeles destul de bine cu ei, mi-au plăcut mult medicii de acolo, sunt foarte modeşti şi amabili, mereu au fost lângă mine când am avut nevoie de ceva, asistentele veneau de 3, 4 ori pe zi, să mă întrebe cum mă simt. N-am să uit niciodată un lucru... atenţia lor faţă de pacient. Am făcut 4 puncţii în coloană şi un transplant în cap, prima dată mi-au făcut în coloană. A fost dificil pentru mine să stau nemişcată, m-au ţinut 3 asistente să nu mă mişc, dar în zadar. Eu eram stresată, iar când s-a terminat am spus medicului că doresc anestezie totală, din cauza durerilor mari.

        La următoarele punctaţii a fost mult mai bine pentru că eram adormită. În cap mi-au făcut la o săptămână de la internare. Eram pregătită sufleteşte, am zis: pentru asta am venit, asta trebuie să fac, nu mai contează ce se va întâmpla, va fi bine. Am intrat în sala de operaţie şi asta a fost tot, când m-am trezit, am văzut că am reuşit să trec cu bine şi peste asta, deşi îmi scăzuse tensiunea destul de mult. M-am mirat că nu mă doare capul, deoarece mă aşteptam la dureri mari. La transplantul în coloană prezentam dureri şi ameţeli şi nu puteam să stau mult timp ridicată. După a doua şi a treia punctaţie în coloană, spre suprinderea mea, am constatat că mă simt mai bine, că am mai mult echilibru, spatele mai ferm şi am început să sper, că totuşi n-am venit în zadar. Şi, într-adevăr, acum, mă simt mai bine şi mă gândesc, că poate în viitor transplantul de celule stem va fi o şansă si pentru ceilalţi ca mine. Important e să credem că se poate face ceva şi să ne unim forţele, să nu se renunţe, căci nu se ştie niciodată ce te aşteaptă în viitor.

        Pentru mine a fost minunată această experienţă inedită şi nu regret nimic. Din păcate sunt foarte puţini care au sansa să poată să facă un transplant, deoarece costă foarte mult şi legislaţia în vigoare nu ne sprijină de loc. Pe mine m-au ajutat enorm mulţi oameni minunaţi, necunoscuţi, dar care au crezut în şansa mea. Cred că acesta e viitorul şi că se vor face din ce în ce mai multe transplanturi. Poate, în curând, se vor face şi la noi, în ţară.

        În incheiere aş dori să vă promit că n-am să renunţ să fiu în continuare optimistă...să cred în viitor... să sper în fericire!

Bănuţi strânşi: 21288 EURO